Asa cum multi probabil stiti eu fac japoneza. Trebuie sa va spun ca japoneza e cea mai frumoasa limba ( dupa mine). Imi place totul la ea: gramatica , felul de scirs dar mai ales faptul ca vocabularul pare sa fie nelimitat. De curand am cautat pe net despre ciresul japonez.Am gasit o pagine de pe nu mai stiu ce site in care erau enumerate 8 feluri diferite de a spune "copac". Pe langa cuvantul de baza "ki" restul de 7 erau de fapt sensurile figurate ale cuvantului copac.
Cea ce ma intreaba oamenii mereu cand le spun k fac japoneza este daca felul de scris ( pictogramele) sunt tgrele. Ei bine raspunsul este: NU STIU !....Unele sunt grele altele sunt stupid de simple...sau cel putin asa par dupa ce sti cum sa le faci.
Japoneza (este principala limbă vorbită și scrisă în Japonia.Deși nu este deloc înrudită cu limba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză au fost folosite inițial exclusiv ideogramele chinezești, numite în limba japoneză "kanji", dar datorită diferențelor majore la nivel gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie și a trebuit îmbunătățită prin introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lîngă kanji, și două silabare ("alfabete" în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezești.
Acestea sînt: hiragana, folosit pentru scrierea terminațiilor gramaticale, prepozițiilor și conjuncțiilor, precum și altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, și katakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română).
HIRAGANA:
KATAKANA:
Dialectul Kansai
Numit Kansai-ben (関西弁?), acest dialect este vorbit în regiunea Kinki. Strict vorbind, avem de-a face de fapt cu mai multe dialecte relativ distincte vorbite în Regiunea Kansai, cel mai cunoscut fiind dialectul din Osaka, "Osaka-ben".
- dialectul Ōmi (近江弁) pe teritoriul provinciei istorice Ōmi
- dialectul Kyōto (京都弁) în Kyoto și împrejurimi)
- dialectul Maizuru (舞鶴弁) în Maizuru și Reinan (sud-vestul Prefecturii Fukui)
- dialectul Tamba (丹波弁) în provincia istorică Tamba
- dialectul Ise (伊勢弁) în provincia istorică Ise
- dialectul Shima (志摩弁) în sudul peninsulei Shima
- dialectul Iga (伊賀弁) în provincia istorică Iga
- dialectul Ōsaka (大阪弁) + diferite dialecte în Prefectura Ōsaka
- dialectul Kōbe (神戸弁) în Kōbe și împrejurimi
- dialectul Banshū (播州弁) în provincia istorică Harima
- dialectul Nara (dialectul Yamato; 奈良弁) în Prefectura Nara
- Totsukawa (十津川弁) în sudul Yoshino-gun
- dialectul Kii (紀州弁) pe teritoriul provinciei istorice Kii
- dialectul Awaji (淡路弁) pe insula Awaji-shima
DESPRE FONETICA :
Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte (more, singular moră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cîteva excepții:
1. Uneori consoana poate lipsi, lăsînd vocala să formeze singură mora.
2. Rolul de consoană poate fi jucat de semivocalele y și w.
3. Consoana nazală n poate forma singură o moră, făra aportul unei vocale.
4. O altă moră aparte este stopul, care este o pauză de lungime egală cu o moră în care se pregătește pronunția consoanei următoare.
5. Între consoana și vocala unei more normale se poate intercala semivocala y.
6. Prin alungirea vocalei se poate obține o moră dublă.
Fiecare moră pronunțată durează aproximativ același interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică.
POLITETEA ( ceva neobisnuit de banal pt ei si neobisnuit de ciudat pt noi)
Spre deosebire de cele mai multe limbi, japoneza are un sistem gramatical și lexical complex de a exprima diferite grade de politețe. Se poate afirma că există cel puțin trei niveluri de politețe, deși o asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza întrepătrunderilor dintre acestea.
Copiii învață în primii ani de viață un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este folosit de toți vorbitorii nativi atunci cînd se gîndesc, cînd vorbesc cu ei înșiși (se întîmplă relativ des), cînd vorbesc cu persoane de rang social și profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent de virstă. Gramatical este modul cel mai simplu și mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct. Se spune că chiar în fața împăratului, dacă pe un japonez îl pișcă un țînțar, el va spune 痛い! itai! (doare!, echivalent cu "Au!"), care nu conține nici un element de politețe.
Aproximativ o dată cu începerea anilor de școală copiii sînt îndrumați să folosească față de adulții din afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politețe românesc. De remarcat este că încă din timpul școlii elementare acest limbaj politicos este folosit și față de colegii mai mari, chiar și cînd diferența de an școlar este minimă. Gramatical acest mod se obține prin aducerea verbelor predicative la forma așa-numită "-masu". De exemplu verbul 行く iku (merg) devine 行きます ikimasu. Cînd predicatul este exprimat printr-un adjectiv "-i" sau este format copulativ printr-un adjectiv "-na" sau un substantiv, în modul acesta de politețe se adaugă cuvîntul です desu care este varianta de politețe a copulei だ da echivalentă cu "a fi." Astfel, în timpul unei consultații, pacientul îi poate spune doctorului 痛いです。 itai desu. (Mă doare.). De observat ca în limba română politețea se exprimă numai cînd verbele sînt la persoana a doua singular, prin trecerea lor la plural; prin comparație în japoneză toate propozițiile se schimbă.
Al treilea nivel de politețe, numit 敬語 keigo (respect, reverență), nu este practicat de tineri pînă la "intrarea în societate" (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deși este studiat ca disciplină aparte în timpul liceului. Față de nivelul anterior acesta este mult mai complex, și presupune cunoașterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se împart în două categorii: onorifice și umile. Primele au rolul de a îl preamări pe interlocutor și pe membrii grupului acestuia (companie, familie, școală, etc.), iar ultimele arată umilința vorbitorului sau a celor din grupul lui. In general nu toți japonezii ajung să stăpînească bine acest mod de adresare.
Limbajul infantil
Ca și majoritatea altor limbi, și japoneza are un limbaj infantil (numit akachan kotoba). În japoneză vocabularul este caracterizat de următoarele forme fonetice:
- cuvinte alcătuite din 3 more, cu moră specială la mijloc: maNma (în japoneza standard gohan, „mâncare”), aNyo (în japoneza standard ashi, „picio(a)r(e)”)
- cuvinte alcătuite din 4 more, cu more speciale în poziția 2 și 4: waNwaN (în japoneza standard inu, „câine”)[6]
Alte cuvinte folosite de copii sunt: o-toto (în japoneza standard sakana, „pește”), bachii (în japoneza standard kitanai, „murdar”), būbū (în japoneza standard kuruma, „automobil”).
Argou
Ca și în cazul celorlalte limbi, și argoul limbii japoneze (zokugo (俗語?) este un set de cuvinte și expresii colocviale care se caracterizează prin schimbare continuă și care sunt considerate distincte și de un nivel mai scăzut din punct de vedere social în raport cu limbajul standard. Argoul, folosit în special de tineri, este folosit pentru a reconfirma identitatea și coeziunea socială și apartenența de un grup specific. Un grup important care a creat argou în Japonia ultimilor ani sunt elevele de liceu. Membrii mafioți yakuza și hoții au și ei un vocabular bogat de expresii argotice. Pentru a-l înțelege, Poliția metropolitană din Tokio publică din când în când o culegere de expresii argotice pentru membrii forțelor de poliție. Numită ingo-shū, această colecție cuprinde ca. 700 de expresii.
